Capitolul 01

Bella

Mare concert mare, anunţat cu surle şi trâmbiţe. Dacă n-ar fi fost Alice probabil nici nu m-aş fi ridicat din pat pentru un asemenea eveniment. Prea multă lume, prea multă agitaţie nu-i de mine. Dar pentru Alice înseamnă însăşi viaţa. Viaţa socială şi tot ce înseamnă a fi în centrul atenţiei sunt a doua ei natură, nu întâmplător visul ei este de a deveni actriţă.

Ajusese la eveniment, eu puţin apatică, ea numai un zâmbet, căutam prin mulţime pe cineva cunoscut, nu că aş cunoaşte eu multă lume…

De la primele acorduri, Alice era în extaz! Mi-a luat câteva secunde să pricep de ce a insistat să mergem la concertul ăsta. Formaţia ei preferată era cap de afiş, ceea ce din păcate nu observasem până atunci şi nu ştiu din ce motive avea o slăbiciune pentru chitarist care reprezenta o claie de păr creţ şi o ţigară-n bot ce era tot timpul aprinsă.

De-a lungul concertului am înţeles de ce aceasta era formaţia ei preferată, muzică lor captându-mă şi pe mine.

După recitalul lor, am reuşit să o conving pe Alice să mergem undeva, într-un loc mai retras. Bucuroasă că îi făcuse poze chitaristului din orice poziţie pozibilă, n-a avut nimic de comentat.

Aveam amândouă nevoie de puţină odihnă şi de hidratare după asemenea zbânţuială, aşa că am ales să mergem la terasa din apropiere.

Acolo am avut parte de o surpriză neaşteptată. Mike Newton, împreună cu nişte prieteni erau la o distanţă de două mese faţă de noi. Pe Mike îl cunoscusem la începutul toamnei, la o petrecere dată de un coleg de-a lui Alice.

Am decis repede că ar fi politicos să mergem să-i salutăm, ceea ce am şi făcut. Mike părea încântat de prezenţa noastră acolo şi ne-a invitat să rămânem la masa lor, ceea ce am şi făcut. Apoi am făcut cunoştinţă cu prietenii lui. O groază de nume şi de feţe, pe care conştiincioasă am încercat să le reţin.

După câteva minute, pe scaunul liber de lângă Mike şi fix în faţa mea se aşează un băiat nou, cu care eram sigură că nu făcusem cunoştinţă. Probabil fusese la baie sau n-am idee… Cert e că Mike şi Alice erau atât de prinşi într-o conversaţie despre cei mai buni chitarişti ai momentului, încât nu îndrăzneam să-i întrerup, ei fiind singurele persoane de la masă pe care le cunoşteam.

După vreo trei priviri pe furiş aruncate tipului nou, am decis să-mi fac curaj şi să-l abordez.

– Bună! îi zic cu un zâmbet ce probabil arata ca o grimasă. Ce să spun, nu sunt chiar cea mai sociabilă persoană de pe planetă. Îmi vine foarte greu să fac eu primul pas, chiar dacă este vorba doar despre un simplu salut.

După câteva secunde în care părea că mă scanează şi nu glumesc când spun asta îmi răspunde sec:

– Salut! continând să se uite mai mult prin mine decât la mine.

Pe jumătate furioasă şi pe altă jumătate descurajată încercam să caut subiecte uşoare de conversaţie, ceea ce nu trebuie să fie greu, nu-i aşa?!

Am decis să mă prezint, în primă instanţă, ca să mai prind ceva timp de gândire asupra subiectelor pe care aş putea să le abordez.

– Eu sunt Bella, am spus întinzând o mână spre el. Speram ca de data asta să nu-i ia atât de mult timp să reacţioneze şi să mă lase cu mâna întinsă…

Într-o secundă mâna lui caldă mi-a cuprins mâna mea mică şi uşor transpirată de emoţie într-o strânsoare fermă şi totodată delicată, dar extrem de scurtă.

– Edward, s-a prezentat.

Nu doream o altă pauză stânjenitoare. Nu ştiam dacă este aşa posac de obicei ori… părea că nu este în apele lui. Într-adevăr, părea genul de persoană care tratează lumea cu superioritate şi uşor îngâmfat, dar avea ceva în ochi ce semăna cu… durere? tristeţe?

– Ai păţit ceva? mă trezesc vorbind cu voce tare. Adică, vreau să spun, nu pari a fi în apele tale. Sunt curioasă cât de ciudat îi suna lui replica asta. Nici nu-l cunoşteam şi îmi dădeam cu părerea despre starea lui de spirit.

– Mă doare măseaua, doar atât, îmi răspunde absent, uitându-se în gol şi uite aşa am stat încă vreo jumătate de ceas la masa aceea, Mike şi Alice trăncănind, ceilalţi vorbind ei între ei, eu uitându-mă din când în când la Edward, iar el prinvind în gol ori trăgând cu putere dintr-o ţigară. Părea din altă lume. Şi partea proastă e că mă atrăgea. N-am idee de ce. Da, admit, arată bine, este înalt şi are cei mai trişti ochi căprui din câţi am văzut, dar nu înţelegeam de ce are un asemenea comportament.

Cu greu am desprins-o pe Alice de la masă. Până la urmă băieţii s-au oferit să ne conducă până acasă, ceea ce n-am acceptat. Am argumentat prin faptul că ei stăteau în cealaltă parte a oraşului şi chiar nu merita efortul, dar adevăratul motiv era că nu mă simţeam în stare să mai îndur tăcerea lui Edward. Ei au acceptat cu condiţia de a mai ieşi la o terasă împreună, cândva. Am acceptat, fără să mă gândesc că îi voi mai vedea vreodată şi am pornit spre casă.

Pe drum, Alice a fost tăcută. Fericită şi tăcută. Am avut intenţia de ai spune despre încercarea mea eşuată de a purta o conversaţie, dar am spus că până la urmă nu e chiar aşa de important.

Înainte de culcare, gândindu-mă la evenimentele de peste zi, am râs în sinea mea. Poate data viitoare când o să încerc să iniţiez eu o conversaţie va fi mai bine.

Edward

De unde au apărut?

Mare sărbătoare în oraş. Concerte, aglomeraţie şi multe terase la care se bea bere ieftină.

Am ieşit şi eu la manifestarea asta cu Mike, un bun amic, plus încă nişte prieteni de-ai lui care din fericire habar n-am cine sunt. Aşa că pot sta tăcut la locul meu, cu berea mea, ţigara mea, gândurile mele.

Ei şi toată starea asta de acalmie a fost spulberată de două persoane de sex feminin pe care le-am găsit la masă când m-am întors de la o convorbire telefonică. Din nou habar n-am cine sunt. Partea proastă e că aud vag un „bună!’’. Iniţial eram ferm convins că salutul nu-mi era adresat, dar am ridicat privirea, iar domnişoara din faţa mea se uita destul de insistent la mine. Pe mine m-a salutat?… De ce???

–  Salut! i-am răspuns apoi am revenit la gândurile mele, sperând că discuţia nu va continua. Dar ea nu a pierdut prea mult timp şi s-a prezentat, întinzându-mi mâna. Bella. Mhm. OK! Eu sunt Edward.

Nu voiam să stau de vorbă cu nimeni. Mai ales cu străinii care nu-mi ştiu motivul tristeţii. Aproape toţi când mă văd posomorât, mă fixează cu privirea… apoi urmează întrebarea: „ce s-a întâmplat?’’, după care îşi spun părerea… îmi dau sfaturi etc. Urăsc să mi se spună „te înţeleg”!! NU! Nu mă înţelegi! Habar n-ai cum mă simt!

Nu trec decât câteva momente până să aud întrebarea „ai păţit ceva?’’.  Da! În momentul ăla chiar păţisem ceva. Ceva mare şi invizibil care-mi căzuse-n cap! I-am răspuns că mă doare măseaua, imediat mi-am aprins o altă ţigară şi mi-am mai luat o bere. Conversaţia s-a închieiat.

În drum spre casă Mike se trezeşte vorbind şi le propune să le conducem acasă. Deja îmi formulam în minte un motiv s-o şterg. Curios, dar nu a fost nevoie. Ele au refuzat, aşa că am ajuns acasă relativ repede, postându-mă imediat în faţa calculatorului să mai schimb câteva vorbe cu Tanya până mă va fura somnul cu totul.