Capitolul 03

Bella

Ultimele două săptămâni nu am avut timp nici să mănânc cum trebuie. Testele îmi băteau la uşă şi eu simţeam că nu reuşesc că reţin tot ce credeam că este necesar. Pe Alice n-am mai văzut-o la ochi şi îmi este dor de ea. Îmi trimite mesaje aproape în fiecare zi: „Pământul către Bella! Pământul către Bella! Mai lasă naibii cărţile ălea şi ieşi la o plimbare cu mine.” Din păcate mereu răspund cam la fel: „Bella e luată ostatică de manualul de chimie. Carbonul e înarmat până în dinţi. Promit ca în câteva zile să termin cu nebunia asta şi să-mi găsesc câteva ore libere.”

După teste m-am simţit liberă! Şi chiar mândră de mine, pot spune. Am avut cea mai bună lucrare la chimie şi doamna M a ţinut să mă felicite.

După uşurarea asta mi-am amintit brusc de Alice şi de faptul că am tot amânat-o. Mă simţeam oarecum vinovată pentru lipsa mea aşa că am sunat-o. Am decis să ne vedem imediat.

Era o zi frumoasă de iarnă aşa că am ieşit la o plimbare în parc, iar după ce s-a întunecat am băut un ceai fierbinte. Alice mi-a povestit că s-a înscris la un curs de actorie şi că este foarte încântată. Profesorii ei sunt actori la Teatrul Dramatic din oraş şi numele lor îmi erau cunoscute. M-am bucurat sincer pentru ea şi îmi părea bine că a făcut primul pas în a-şi transforma visul în realitate.

Din vorbă în vorbă am ajuns la subiectul „băieţi”. Şi nu ştiu cum a reuşit din nou să-l menţioneze pe Mike Newton. Aveam impresia că se făcuse un soi de coaliţie împotriva mea. De data asta, Alice a reuşit să mă convingă că el chiar mă place, dar că este foarte timid. Foarte aiurea, ţinând cont că eu nu mă văd făcând primul pas într-o relaţie. De fapt, nici nu ştiu de ce mă gândesc la aşa ceva… Cuvântul „relaţie” e prea… înfricoşător pentru mine. Şi în plus, mi se pare ok ca prieten, însă nu sunt îndrăgostită de el. Până la urmă Alice m-a convins să iau atitudine şi să-i trimit un mesaj. Se pare că ea se gândise la tot scenariul ăsta de înainte, pentru că avea numărul lui deja în telefon. M-am încruntat la ea, evident neîncrezătoare şi puţin furioasă, simţindu-mă ca un iepuraş prins în capcană de o vulpe şireată, dar ea mi-a zâmbit din toată inima spunând că i-a cerut numărul lui Mike colegului ei doar în caz de va fi nevoie de el… Şi se pare că acum era momentul. Nici nu vreau să ştiu de când aşteaptă momentul ăsta.

Puţin încurcată de situaţia de a trimite un mesaj unei persoane aproape necunoscute am tastat şi-am şters de câteva ori. Până la urmă am reuşit să fiu destul de mulţumită de următorul text: „Bună, Mike! Ai rămas dator cu o ieşire în oraş. Mi-ar părea rău să pierdem legătura. Bella”. Alice era super încântată şi l-a trimis în locul meu. Spunea ceva de genul că par îndrăzneaţă şi totuşi relaxată în acelaşi timp. Mă mir cum unii oameni pot trage atâtea concluzii doar dintr-un mesaj. Dar aveam încredere în Alice. Ştiam că voi primi un răspuns… Răspuns care se pare că se lasă aşteptat. Deja începusem să-mi muşc buza de jos de nerăbdare. Cât îi ia unui om sa răspundă la un mesaj? Un minut? Două? Cinci? Ei bine, trecuseră vreo zece. Optimistă din fire, mă bucuram că abordarea n-a fost face to face pentru că nu ştiu cum aş fi reacţionat la un refuz. Probabil aş fi intrat în pământ de ruşine.

Din fericire, gândul mi-a fost întrerupt de sunetul telefonului meu – era un mesaj de la Mike! Scria în felul următor: „Hei! Ce bine îmi pare că ai dat un semn de viaţă. M-am gândit la tine zilele ăstea. Aş fi vrut să te sun, dar ştii… nu aveam numărul tău de telefon. Din păcate, vacanţa asta voi fi plecat. Cu singuranţă ne vom vedea când ajung acasă, dacă eşti şi tu de acord! Mike 😀”. Ok! Ăsta nu suna ca un refuz! Da’ nu suna deloc… Am decis să abordările prin intermediul sms-ului sunt numai bune pentru mine, cel puţin momentan. Şi Alice era în culmea fericirii.

Toată iarna mi-am petrecut-o în compania familiei sau a lui Alice. Din păcate ea era destul de ocupată cu actoria, pe care o lua foarte în serios, aşa că mie îmi rămânea destul de mult timp liber în care nu aveam absolul nimic de făcut, astfel încât, mai mult pentru a anihila plictiseala, am început să lucrez la matematică. Mi-am dat seama că iarna asta am avut numai activităţi demne de cea mai mare tocilară! Ei bine, avea să fie numai o perioadă… Perioada „chimie” se  încheiase înainte de vacantă şi acum se desfăşura perioada „matematică”. Ştiam că niciodată nu sunt de lungă durată şi asta mă liniştea, într-un fel.

Mike, spre surprinderea mea, mi-a trimis mesaje când a fost iarna de lungă. Se putea spune că ajunsesem să ne cunoaştem cât de cât. Nu a folosit niciodată texte ieftine de agăţat şi asta îmi dădea o stare de bine. Părea foarte sincer în ceea ce spunea şi cred că reuşise să mă câştige ca prietenă.

Ştiam că în câteva zile urma să ajungă acasă şi ca să putem comunica mai uşor, până vom reuşi să ne vedem, i-am cerut id-ul de Y!Messenger. Ca răspuns am primit: „Abia aştept să te văd! Uite… ia id-ul ăsta…

Edward

Aproape că nu-mi vine să cred!!! Mai am încă 2 ore dar nu-mi mai pasă de nimic, nu vreau decât să dispar mai repede până nu apare profesoara şi voi fi nevoit să rămân în clasă încă o oră. E afară, mă aşteaptă…iar eu nu mă mai pot gândi la nimic altceva!

Familia Tanyei s-a hotărât. Pe ultima sută de metri… iar marţi, pe 13 decembrie, când stăteam seara la „taclale” în faţa calculatorului, m-a anunţat că s-au decis…şi chiar a 2a zi vor porni spre casă. NU-MI VINE SĂ CRED!!! Mâinile aproape îmi tremură, numai ştiu la ce să mă gândesc, nu ştiu ce-am să fac, cum să mă port, cum să mă îmbrac… parcă-s dement! Am petrecut prea puţin timp în preajma ei şi asta mă nelinişteşte. Poate n-or să-i placă culorile bluzelor mele, poate o va deranja fumul de ţigară, vreun gest, vreun tic (deşi nu cred că am aşa ceva)… repet, parcă am luat-o la pădure… numai sunt coerent…

Sosirea era estimată sâmbătă… dar ea joi, la 6 seara era la mine, în curtea liceului. Din momentul când am văzut-o am ştiut că trebuie să zbor către clasă, să-mi iau catrafusele şi să mă car! Încă nu-mi venea să cred… În seara aia pentru prima dată am fost doar noi doi singuri şi bodogăneam câte-n lună şi-n stele. Am observat foarte repede că o deranjează faptul că semăn cu un furnal şi deja în mintea mea îmi făceam planul cum să mă las de fumat. Am observat că a cam căscat ochii la mine când am cerut şi a 3a bere şi mi-am dat seama că o deranjează şi chestia asta. Ziceam eu că nu-I mare chestie să mă descotorosesc de astea două năravuri, însă asta nu s-a întâmplat niciodată. Mai ales că peste vreun an de zile s-a apucat şi ea de „pufăit”. Era şi ea una din multele persoane de pe planeta asta care…ca să fie în pas cu restu, aprind cu chiu cu vai o ţigară, trag fumul în gura apoi imediat îl scuipă afară. Eu chestia asta o numesc „stricat-de-ţigări”, în niciun caz fumat. Numai spun că nu mi-a convenit deloc când am aflat că a căpătat şi ea năravul ăsta…dar chiar nu eram eu cel în măsură să-i ţin o predică. În fine, despre astea altă dată. Pe moment pe ea o deranjează fumul meu, eu îi promit că mă las, dar n-am s-o fac niciodată.

În seara aia am condus-o acasă la o oră… exagerat de rezonabilă. Asta e o treabă care mă deranjează puţin, dar chiar pot trece peste asta. Şi trec peste multe. E cu mine, restul nu contează!

În ziua următoate, vineri, nu m-am dus la ore. Am fost apoi la medic, mi-am luat o învoire pe încă o săptămână, după care va începe vacanţa. Aşa că timp de 3 săptămâni m-am văzut cu Tanya zi de zi, dimineaţa, la prânz şi seara.

În primele 3 zile nu am avut curaj s-o sărut. Nici ea n-a făcut nimic care să-mi dea de înţeles că ar vrea asta…aşa că m-am limitat la nişte „pupici”…vreo 2 pe zi, de care aveam parte la întâlniri şi despărţiri. Dar a 4a zi mi-am luat inima în dinţi şi am sărutat-o cum trebuie! Şi spre fericirea mea i-a plăcut! …mult! Şi mie la fel. N-are rost să mai continui… în ziua aia am fost aproape non-stop bot-în-bot.

Urma să petreacă revelionul cu mine şi cu mulţi alţi prieteni. Pe unii îi cunoştea, dar pe majoritatea nu. Asta oricum nu ne-a împiedicat să ne distrăm. Era prima noapte pe care o petreceam împreună, iar pentru ca asta să fie posibil, cu o zi înainte am fost prezentat… tatălui ei. A fost o întâlnire ok, mi s-au dat anumite „dispoziţii” după care ne-am cărat afară.

Şi s-a scurs şi revelionul, şi încă 3 zile după el… şi a urmat prima despărţire propriu-zisă… Şi mult timp n-am mai vrut să ştiu de nimeni şi nimic…