Capitolul 09

( Am lansat o provocare. Aflaţi mai multe AICI. )

Bella

Ieri am ieşit cu Alice. Alice – care s-a gândit să-mi facă mie surprize. Alice – care vorbise înainte cu Mike Newton. Alice – care mă tot bate la cap că Mike mă place, bla bla bla. Bun, să reluăm. Întâlnirea ca între fete s-a transformat în „hai să o cuplăm pe Bella”. Desigur, eu nu aveam niciun cuvânt de spus în toată treaba asta. Mike era însoţit de un prieten, Eric. Din câte îmi aminteam eu, îl ştiam de la aşa zisă petrecere, unde-l cunoscusem şi pe Mike. În fine, îmi părea tare rău că Edward nu era prin preajmă. Aşa, probabil aş fi scăpat de toate privirile sugestive aruncate între Mike şi Eric ori Mike şi Alice. Apoi toţi trei priveau spre mine. Începeam să cred în teoria conspiraţiei.

Desigur, încercam să nu par chiar aşa de constipată şi de speriată… Şi probabil îmi ieşea de minune. Alice şi Eric pălăvrăgeau veseli, iar Mike îmi tot făcea ochi dulci. Da, Mike avea ceva care mă făcea să mă simt bine în preajma lui, de ce să nu recunosc? Era foarte haios când mi-a spus că el chiar mă place.

– Păi, şi eu te plac, i-am replicat.

În momentul acela s-a înroşit până în vârful urechilor. Ups, se pare că el a înţeles altceva.

– Adică, n-aş vorbi cu tine dacă nu mi-ai fi simpatic. Ce naiba, doar suntem amici, nu? am încercat eu să o mai dreg.

– Da, da, ai dreptate, mi.a răspuns el, uitându-se în jos.

Mi se părea cam ciudat. Unde era Mike cel vesel şi mereu zâmbăreţ? Se pare că „îndrăgosteala” asta nu prea-i făcea bine. Acum era uşor timorat, privea mai mult în jos şi-şi tot freca mâinile. Când am schimbat subiectul, a început să fie mai relaxat şi subiectul despre „plăcut/neplăcut” n-a mai fost reluat, din fericire pentru amândoi.

Mi-am promis, în gând, că o să i-o plătesc lui Alice cu vârf şi îndesat! Trebuia să se ivească o ocazie, la un moment dat, iar eu o să fiu cu ochii în patru.

Când am ajuns acasă deja începeam să resimt oboseala. Da, a sta ca pe ghimpi şi a încerca să nu dai atenţie privirilor şi comentariilor nu tocmai subtile din partea lui Alice şi a lui Eric fu destul de obositor.

Când am ajuns acasă, am vrut să ascult muzică, aşa că am pormit calculatorul. Din inerţie am deschis şi Messenger-ul. Edward era online, chiar dacă era destul de devreme. Obişnuia să intre mai pe seară, dar acum era pe poziţii şi m-a încercat un sentiment de uşurare. Aveam cui să mă plâng… şi cu cine să fac planuri diabolice, pentru că nu, nu uitasem că Alice a fost capul răutăţilor.

Edward părea puţin distras… aşa cum am păţit-o prima dată când am ieşit cu prietenii lui, aşa era şi acum. Cu siguranţă nu eram eu singura cu care vorbea, iar atenţia lui trebuia împărţită tuturor, deci nu mi se cuvenea doar mie. Fraza asta trebuia notată undeva, să o citesc cât mai des, poate-poate mi-o intra şi mie în cap.

S-a arătat foarte amuzat de povestea cu Mike şi mi-a promis că mă sună să ne întâlnim.

***

Fiind weekend, nu prea aveam ce face. M-am uitat de câteva ori pe lecţiile de la şcoală, fără ca atenţia să-mi fie captată de ceva. Mă uitam la telefon din 5 în 5 minute, fără a-mi da seama de ce. Ăăă, adică ştiam, da’ încercam să mă mint singură.

Într-un final, după lungi aşteptări, Edward a sunat şi am stabilit ora şi locul întâlnirii.

Ne-am întâlnit devreme… Ambii ne plictiseam în casă, eu probabil mai tare decât el. Am mers iar după dude, dar n-am mai găsit nici măcar una. Se pare că au mai fost şi alţi înfometaţi prin zonă. Nu, n-am mai stat pe iarbă, pentru că Edward nu mai avea rucsacul la el, aşa că ne-am aşezat pe o bancă. Părea destul de abătut. Ca să-i înveselesc i-am propus să se întindă, să mă joc în părul lui. Eu glumeam, dar el părea destul de încântat de propunerea mea, aşa că s-a lungit pe bancă şi iar a aterizat cu capul în poala mea. De data asta nu am mai fost aşa confuză în ceea ce priveşte mâinile. Una o ţineam pe pieptul lui, jucându-mă cu pandantivele, iar cu cealaltă îi umblam prin păr. Probabil păream un cuplu, în ochii trecătorilor. Cum el nu prea era prea vorbăreţ azi, am decis să-i povestesc pe larg despre atrocităţile prin care am trecut ieri: despre aproape-declaraţia lui Mike, despre privirile absolut enervante, despre conversaţia exclusivistă dintre Alice şi Eric şi obligarea mea de a conversa numai cu Mike. Era destul de jenant pentru mine să povestesc despre toate astea, da’ îmi părea bine că-l mai scoteam din ale lui, ceea ce am reuşit.

După ce am terminat eu de povestit despre tortura suportată, a început să-mi povestească despre Mike Newton. Se cunoşteau de o viaţă: practic – au copilărit împreună. Avea nişte istorioare foarte amuzante despre cum aruncau ei cu broaşte în casele oamenilor sau cum făceau experimente, construind boxe cu tot soiul de forme.

Pff… Alice tocmai îmi trimise un mesaj, mă întreba dacă pot trece pe la ea. Ei bine, ironia sorţii a făcut ca atunci când să apăs tasta pentru răspunde, telefonul meu s-a închis. Fir-ar! Uitasem să-l încarc.

Am înjurat printre dinţi toţi acumulatorii din lume şi Edward se amuza pe seama mea. După ce a râs bine de mine, s-a oferit să-mi dea telefonul lui. Am acceptat după ce mi-a spus de vreo trei ori că nu-i niciun deranj pentru el. Fiind absorbită de tastarea mesajului către Alice, nici n-am observat când un băiat destul de robust şi înalt s-a apropiat. Abia când am apăsat tasta pentru trimite mesaj l-am auzit pe Edward:

– Eleazar, de când nu te-am mai văzut, ce-ai mai făcut? şi i-a făcut şi lui loc pe bancă.

Atunci i-am spus telefonul în mâna lui Edward şi am şoptit încep un „mulţumesc” pe care nu ştiu dacă l-a auzit sau nu. Cert e că eu am uitat să-mi mai iau mâna din… mâna lui. Era ceva nou! Teoretic, ne ţinea de mână; practic, mai exista şi un telefon între.

Ce-a răspuns Eleazar nici măcar n-am auzit. Mi s-au ciulit urechile doar atunci când am auzit numele ăla…

– Tanya? Ce mai face? N-am mai vorbit cu ea demult. Să-i transmiţi că îmi e dor de ea.

Ok, curiozitatea mea mă făcea să fierb. Încet, mi-am retras mâna. Nu ştiu de ce, da’ mi-am dat seama că făceam ceva greşit. Cine era Tanya asta? Şi cine era Edward de trebuia să-i transmită mesaje de la alţii. Chestia asta mă supăra. Oare n-are încredere în mine să-mi spună ce… naiba era de spus?!

– Îşi face griji pentru serviciul lui taică-su, îşi face griji pentru şcoală, niciodată nu e mulţumită de notele pe care le ia, cu toate că are note bune. De parcă nu o ştii… dacă nu e prima pe clasă are impresia că pică cerul pe ea.

Ok, chestia asta mă băga şi mai tare în ceaţă. Toată lumea ştie cine e Tanya, numai eu nu.

– Da, ştiu… Când vine în ţară? a întrebat Eleazar.

– La vară! Abia aştept să o văd. Ne-am făcut o grămadă de planuri… Sper numai să avem timp să le punem pe toate în aplicare, a răspuns Edward, vădit înflăcărat.

Neuronii mei dădau erori. Eu nu mai înţelegeam nimic. Parcă vorbeau altă limbă. După alte cinci minute, am rămas iar singuri şi tăcerea, pentru prima dată, devenise apăsătoare…

Edward

Iniţial am vrut s-o dreg… în vreun fel! Mi-am dat seama că momentul a cam sosit şi parcă totuşi voiam să-l amân. Cea mai chinuitoare întrebare pentru mine era dacă Bella îşi va schimba cu ceva atitudinea faţă de mine când va afla despre Tanya. Nici nu voiam să concep o idee ca asta! Bella era prietena mea cea mai bună, persoana căreia îi împărtăşeam o groază de chestii şi dacă „vestea” asta i-ar fi schimbat atitudinea, totul s-ar duce de râpă. Dar nici să-i ascund ceva nu era tocmai o dovadă de încredere din partea mea.

E: Bella, mi-a venit o idee. Şi am găsit şi un fost coleg care s-a oferit să mă ajute.

B: Despre ce e vorba?

E: Păi o să-mi fac un soi de mini-radio pe net. Cine vrea să asculte îmi cere adresa… şi o să vreau părerea ta în legătură cu nişte melodii. M-am gândit să fac un top.

B: Ok! Să-mi spui exact despre ce e vorba şi te ajut.

Lua partea la discuţie, dar se vedea clar că se gândeşte la altceva. Şi ştiam perfect la ce… nu, la cine de fapt se gândeşte şi nu ştiam dacă să-i spun, ce să-i spun, cum să încep… mi-era groază!

E: Te gândeşti la discuţia mea cu Eleazar?

A lăsat ochii în jos şi a evitat să-mi răspundă imediat.

B: …nu, nici nu prea am fost atentă la ce aţi vorbit.

Era clar că minte.

E: Tanya e prietena mea (n-am folosit niciodată termenul de „iubită”, dar Bella şi-a dat perfect seama despre ce vorbeam).

Părea uşor mirată, gânditoare… nici nu ştiu exact! Doar se uita când la mine, când evitându-mi privirea şi nespunând nimic. Mi-am dat seama că e timpul să continui cu câteva amănunte.

E: Ne-am cunoscut pe la mijlocul verii trecute. Mi-a luat ceva timp să intru în vorbă cu ea, dar am reuşit. Şi mi-a plăcut foarte mult din primul moment.

B: Din câte am înţeles eu e din alt oraş? (replica asta abia a bâlbâit-o)

E: Oh, ar fi fost bine să fie numai atât. Dar din păcate două mii şi ceva de kilometri nu-s tocmai simplu de parcurs, aşa că singurele noastre mijloace de comunicare sunt netul şi telefonul.

Din nou era o tăcere apăsătoare. Ea parcă ar fi vrut să întrebe ceva, dar totuşi nu o făcea. Iar eu mă simţeam teribil de stânjenit şi nu ştiam cum să continui. Mi-am aprins o ţigară din care trăgeam de parcă n-aş fi văzut una de ani de zile. Şi căutam de zor o modalitate de-a continua, de-a rupe tăcearea asta care ne făcea pe amândoi să ne simţim atât de prost! Aşa că i-am relatat pe scurt cum s-a întâmplat totul.

I-am spus cum ne-am întâlnit vara trecută datorită unei cunoştinţe comune. Mi-a luat ceva timp să intru în vorbă cu ea, iar când am reuşit să fac asta mai pe îndelete, mi-a dat vestea cea mare: deja cam trebuia să plece. Ne-am hotărât să ţinem legătura. Apoi am petrecut cu ea sărbătorile de iarnă – o perioadă cum puţine am avut în viaţa mea. Dar vacanţa n-a fost prea lungă iar acum tot ce puteam face era să aşteptăm vara făcând tot soiul de planuri.

A ascultat toată pledoaria mea fără să clipească, fără să respire, fără să-şi ia ochii de la mine. Nu citeam pe faţa ei niciun fel de dezaprobare sau respingere, lucru care mi-a dat un pic de curaj. Iar pe moment cel puţin totul rămânea la fel între noi, lucru care nu putea decât să mă bucure.