Capitolul 04

Bella

A venit şi primăvara şi Mike n-a mai dat niciun semn de viaţă şi ca să fiu sinceră nici nu prea i-am simţit lipsa. Am fost prea captată de cărţile lui Anne Rice. Îmi place extraordinar de mult cum scrie femeia asta! Vampirii ei au o latură întunecată şi foarte… pasională. Trebuie să mărturisesc că m-am îndrăgostit iremediabil de Lestat.

La sfârşitul lui martie, în timp ce încercam să mai fac spaţiu în memoria telefonului am dat de mesajul lui Mike, cel cu id-ul… Am stat puţin să cântăresc posibilităţile şi până la urmă am luat o decizie. Ajunsă în faţa calculatorului, deschid Y!Messenger-ul şi adaug id-ul respectiv în lista de contacte. Speram din tot sufletul să nu-mi răspundă nimeni. Cererea, însă, mi-a fost imediat acceptată şi la avatar nu apărea o poză cu Mike… Mă simţeam confuză, eram sigură că tastasem bine şi în plus care erau şansele că tastez greşit şi să iasă… Nu, nu se poate! Băiatul din poză mi se părea extraordinar de cunoscut şi cred că nu voiam să admit cine este. Aveam vaga impresie că era… el era, fără nicio îndoială. Înainte să mă dezmeticesc primesc următorul mesaj:

Edward: salut! îmi spui, te rog, cine eşti?

Bun, ce mă fac? Ce mă fac?

Bella: ăă… bună! eu sunt Bella… nici eu n-am idee cine eşti. ai cumva vreun prieten Mike Newton?

Edward: da

Bella: bingo! tu eşti tipul cu multe chestii scrise pe pantaloni?

Nu ştiu cum de ţinusem minte aspectul ăsta, probabil pentru că nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Şi nici nu puteam să-l întreb dacă el e tipul ăla morocănos, îngâmfat şi foarte drăguţ.

Edward: da. mă cunoşti?

Bella: oarecum… adică, nu pot spune că din vedere că nu-i aşa

Cum să-i spun că am mai avut o tentativă de a purta o conversaţie şi că a eşuat lamentabil?!

Edward: am vorbit vreodată?

Ups!

Bella: concertul din toamnă… am fost apoi la o terasă

Edward: ce e cu concertul? nu prea ştiu despre ce vorbeşti

Cred că suferă de amnezie.

Bella: tu erai cu Mike şi cu alţii… nu le ştiu numele celorlalţi

Edward: eraţi două tipe, nu?

Hopa! Se pare că-şi revine din amnezie…

Bella: da

Edward: oricum nu te-aş recunoşte, dar măcar ştiu despre ce e vorba acum

Bella: nu contează…

Mda… ce fain…

Edward: dar cu ce ocazie ai ajuns în posesia id-ului meu?

Al lui? Păi… cum să-i spun că eu nu aveam nicio idee că nu era al lui?!

Bella: mi l-a dat Mike, eu chiar credeam că este al lui

Edward: aha

Bella: dacă deranjez…

Edward: nu e nicio problemă măi, eii… deranj

Bella: ok…

Acum mă simţeam ciudat. Vorbea serios sau pur şi simplu nu se simţea deranjat?

Edward: Mike a avut o problemă cu id-ului lui şi probabil de asta ţi l-a dat pe al meu

Ok. Şi mie de ce nu mi-a spus că-mi dă id-ul altcuiva?!

Bella: ok, aşa o fi

Edward: vrei o melodie tare?

Se pare că nu era chiar aşa de morocănos. Putea fi şi drăguţ, când voia.

Bella: ok!

Edward: să-mi spui dacă îţi place! eu trebuie să ies… mi-a părut bine de cunoştinţă!

Bella: îmi place

Ei bine, chiar îmi plăcea.

Edward: pa-pa

Bella: pa-pa

Asta a fost prima noastră convorbire. Eram un fel de amici viruali, vorbeam mult prin interemedul Messenger-ului. Hmm… ce pot spune? Mulţumesc tehnologiei! Edward se dovedea a fi un băiat deschis, comunicativ, amuzant şi interesant. Într-un fel era opusul tipului pe care îl cunoscusem acum ceva timp. Cred că îmi părea chiar bine că nu-şi mai amintea mai nimic despre puţinele cuvinte pe care le schimbasem, la terasă.

În plimbările mele cu Alice, m-am întâlnit de câteva ori cu Mike Newton. De fiecare dacă avea pe faţă un zâmbet până la urechi, părea foarte bucuros să ne revadă, dar eu am decis să fiu mai rezervată. Am schimbat doar câteva cuvinte şi apoi fiecare şi-a văzut de drum.

Marea mi-a fost mirarea când într-una din zile, lângă Mike(se pare că frecventam cam aceleaşi locuri, de ne întâlneam absolut întâmplător de nenumărare ori) se afla Edward. Îi povestisem câte ceva lui Alice despre amicul meu virtual aşa că fără să pot riposta, m-a împins înspre ei. Sincer, speram că pot schimba câteva cuvinte cu el şi în realitate, nu doar în lumea virtuală, ascunşi fiecare în faţa unui monitor. I-am salutat pe amândoi. Mike mi-a răspuns la fel de zâmbăreţ ca întodeauna, iar Edward a şoptit absent un salut, uitându-se la mine uşor întrebător. Se pare că nu glumise deloc când mi-a spus că nu mai recunoaşte dacă m-ar vedea. Era evident că nu avea habar cine eram. Din neant a apărut un alt tip care avea ceva de vorbit cu Edward, iar eu am rămas mută. Alice se uita în zare, concentrată. Probabil zărise ceva interesant şi nu fuse deloc atentă la ceea ce se întâmplase. În momentul în care Mike voia să mă întrebe ceva i-am tăiat-o scurt mormăind nişte scuze şi apoi un la revedere abia auzit. Am trezit-o din visare pe Alice şi i-am spus că cazul să mergem. Părea destul de uimită, dar nu m-a întrebat nimic, din fericire.

Oare Edward suferea de dublă personalitate? Ori pur şi simplu nu reţinea feţele deloc? Dar putea foarte bine să facă o mică conexiune… Mike – id – Bella? Oricare ar fi fost explicaţia, toată chestia asta era ciudată rău.

Edward

Perioada asta se scurge tare greu. Mult mai greu decât mi-aş dori!!! Nimic interesant nu se întâmplă, feţe noi nu există, aceleaşi locaţii, aceleaşi îndeletniciri…

După ce (cu greu) se termină cursurile, am trei posibilităţi: 1-stau acasă şi mai pun mâna pe câte o carte; 2-plimbare; 3- o bere la bar (vorba vine „o bere” – fără să gust trei nu mă ridic să plec). Partea faină e că fiecare zi se încheie cu o discuţie cu Tanya. Prin intermediul calculatorului, e adevărat, şi nu-i deloc acelaşi lucru cu a fi faţă în faţă. Dar e destul şi atât.

Şi totuşi uite că acum câteva zile a intervenit o schimbare. Am avut pe mess o scurtă discuţie cu o tipă… de care îmi aduc aminte extraordinar de vag. Fizic nici nu se pune problema, tot ce-mi amintesc e o scurtă întâlnire. Demult. Dintotdeauna am urât obiceiul retardatului de Mike de a da id-uri şi numere de telefon oricui, fără să ceară permisiunea posesorului. În fine, prima discuţie a fost foarte scurtă…. simplă, totuşi i-am trimis o melodie abia „descoperită” şi care-mi place extraordinar! Au mai urmat destule discuţii „de dupăamiază” în care am făcut un pic de cunoştinţă. Cred că ne-am şi întâlnit de două-trei ori…

Plimbare-bere-plimbare-bere. În ultimul timp totuşi apar mai devreme acasă. Tanya are probleme cu şcoala şi e cam şicărită. Chestia asta cu şcoala e foarte importantă pentru ea… trebuie să fie cea mai bună la tot! N-am înţeles-o, nici acum n-o înţeleg, dar trebuie să-i accept chestia asta. Oricum e discutată şi răsdiscutată fără niciun rezultat. Chiar nu vreau să ajungem la discuţii contradictorii sau certuri pentru nişte prostii. E pe zi ce trece tot mai supărată şi încerc din răsputeri s-o ajut, dar mă văd neputincios şi chestia asta mă scoate din minţi!!!

Partea noastră preferată e să facem planuri pentru la vară. Cred că dacă aş nota totul într-o agendă, ar fi mai plină ca a unui şef de stat. Mai avem puţin şi fiecărui minuţel îi dăm o destinaţie precisă. În felul ăsta mai destindem atmosfera… e o îndeletnicire care ne place.

Partea cea mai prostă e când mă pune să merg la şcoală. Când ajungem la subiectul ăsta, parcă-mi dă cu ceva în cap. Aşa cum eu nu o înţeleg pe ea nici ea nu vrea să mă înţeleagă pe mine. Am note de trecere la absolut toate obiectele! Aşa că cel mai simplu e să spun ca ea…. şi să fac ca mine! 🙂

Dar azi am făcut o chestie total nefirească mie. Pur şi simplu voiam să mai văd feţe noi… oameni noi. Eram în faţa calculatorului şi m-am hotărât să plec să iau o gură de aer.

…şi am întrebat-o pe Bella dacă vrea să mă însoţească.