Capitolul 12

Bella

Alice e fantastică. Nu ar sta nici două zile la rând în casă şi ştiam bine care e motivul. Ei bine, asta era a treia zi şi noi nu ne văzusem, nu ieşisem nicăieri, nici până la colţ, cum s-ar spune. Nici nu voiam să mă gândesc la ochii ăia mari şi trişti, de căţeluş plouat, care m-ar fi muiat pe loc. Eu sunt mai – nici nu ştiu cum să spun – am nevoie de timp numai pentru mine, să fiu eu şi ale mele gânduri. Am decis însă că două zile mi-au fost de ajuns să meditez şi am sunat-o. Ştiam că moare de nerăbdare să evadeze din casă, da’ o să se prefacă că totul e ok, că nu ar fi contat dacă o sunam sau nu. A fost aşa cum am crezut, doar că urma să ieşim şi cu alte persoane. Nu aveam nimic împotrivă, cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. În plus, Alice mi-a dat puţină satisfacţie, trădându-şi de data asta entuziasmul, insistând să ieşim mult mai devreme decât o făceam de obicei. Ha! te-am prins, spiriduşule, am gândit eu amuzată. Presimţeam că va fi o zi frumoasă!

Am petrecut vreo oră-două singurele, nestingherite de nimeni şi altfel am putut să ne povestim liniştite ce am mai făcut zilele ăstea. Ei bine, eu gândisem mult, deci nu prea aveam ce povesti efectiv. Speram ca ea să aibă poveşti mai captivante. Mi-a spus că desenul animat Tom şi Jerry a fost pasiunea ei din ultimele două zile. Fiind şi desenul meu preferat, am început să ne aduce aminte de cele mai amuzante episoade şi să le comentăm printre hohote de râs. Încă ne dureau fălcile când ne-am întâlnit cu Karen, colega de bancă a lui Alice şi prietenul ei, Ben. Nu-mi mai întâlnisem până atunci aşa că am făcut cunoştinţă şi am pornit la plimbare. Erau aşa simpatici şi amuzanţi… de la Tom şi Jerry ajunsesem să vorbim despre cele mai ciudate combinaţii de mâncaruri la care am poftit şi cred că eu am câştigat detaşat cu ale mele sarmale cu cartofi prăjiţi, iar ca desert –  pâine cu ciocolată. Fără să ne dăm seama am ajuns pe faleză şi am conştientizat brusc unde mă aflu, datorită mulţimii de oameni care se plimbau cu rolele. Mda, în timpul ăsta al zilei teritoriul era mai mult al lor, dacă se poate spune aşa.

Ameţită de vijeliile pe role ce făceau slalom printre noi, nici măcar nu-l recunoscusem pe Mike, care era la nici măcar un metru distanţă de nasul meu. Am reacţionat abia atunci când a început să mă strige cât de tare putea, făcând semne nebuneşti din mână. Ok, chestia asta cred că părea ciudată tare văzută de alţii. Toată lumea s-a oprit şi am schimbat amabilităţi cu el.

– Şi, încotro? m-a întrebat el timid, la un moment dat.

– Încolo, am arătat eu în faţă. Ce-i drept, nu avem o direcţie bine stabilită.

Între timp a apărut Angel, pe care nu-l mai văzusem de o groază de timp şi încă o fată drăguţă, cu ochelari şi foarte slăbuţă. Am aflat că o chema Nicole şi că era pe jumătate nemţoaică.

Cum nici ei nu aveau vreo direcţie, Alice a venit cu ideea de a ne uni, formând o gaşcă mai mare, de dezmetici, care merg unde văd cu ochii şi glumesc fără încetare.

Ben ne spunea toate bancurile cu nemţi pe care le ştia şi noi ne prăpădeam de râs, iar Nicole nici că nu se mai sătura. De fapt, a ei a fost ideea cu bancurile. Râdea la fiecare banc cu lacrimi. Ciudate sunt căile… umorului, nu-i aşa?

Alice, care era lângă mine, a tăcut subit. Credeam că s-a înecat sau ceva asemănător, dar când îmi întorc privirea spre ea am observat că ochii ei erau măriţi şi urmăreau ceva… sau pe cineva. Era o vijelie pe role, şaten, cu părul lunguţ, prins în coadă. Am simţit-o când a tresărit când el a pus frână fix la câţiva centimetri depărtare. Nu avea să fie o coincidenţă, nu? Oare îl cunoştea? am gândit eu fără să-mi dau seama.

– Salutare Ben, Karen! a rostit străinul.

– Bună! a spus scurt Karen.

– Ooo, Jasper, bătrâne! De când nu te-am mai văzut! Ce-i cu tine, omule? sări entuziasmat Ben. Se pare că era prietenul lui.

– Ahh, păi… îmi era tare dor de o plimbare cu rolele, nu m-am mai urcat pe ele de o veşni…

Şi de aici nu am mai auzit nimic pentru că Alice mă trăgea după ea, roşie la faţă. Eu încă nu-mi dădeam seama ce se petrece. Nu era tocmai frumos să ne îndepărtăm de grup ori să… abandonăm un camarad luat de vijelie.

– Alice?

În loc să primesc vreun răspuns, ea mă ignora complet, mimând un „eu nu te-am auzit, încerc să par stăpână pe mine”.

– Alice! Ce naiba se întâmplă? Îl cunoşti pe tip?

– Nuuu! a sărit ea ca arsă. Dar aş vrea… şi îi scăpă un oftat.

Ok, chestia asta devenea mai ciudată decât îmi imaginasem. Nu cumva a mea Alice tocmai se îndrăgostise de un tip pe care-l abia văzuse timp de câteva secunde?! Neah, nu se putea!

– Tu… tu ai înnebunit? am reuşit eu să mă bâlbâi.

Alice avea un zâmbet cât Pluto pe faţă şi mi-a răspuns voioasă:

– Nu, dar e posibil să încerc şi varianta asta!

Na, asta-i bună!

După câteva clipe vijelia a dispărut şi convoiul nostru de prieteni s-a pus în mişcare. Sunt sigură că pe Alice o mânca limba să întrebe ceva despre acel tip, aşa că trebuia să o ţin ocupată cumva. Am introdus-o în discuţia lui Angel şi a lui Nicole şi speram ca asta să o ţină antrenată măcar vreo jumătate de oră.

Mike tot îmi dădea târcoale. E tare ciudat omul acesta. Niciodată nu mi-a spus verde în faţă ce simte ori ce vrea de la mine. Nici nu mă caută, însă atunci când ne întâlnim – mai mult sau mai puţin intenţionat, mai mult neintenţionat – părea fascinat de… mine. Chiar dacă mă intriga toată chestia asta, nu pot să spun că nu-mi convenea de minune.

– Şi Edward ce mai face? mă trezesc întrebând din senin. Ok, Bella, nu eşti în toate minţile?! Nu mai vorbisem cu Edward de câteva zile. Încercam să văd cum ar fi fără el şi să nu pară că aş fi vreo disperată. Încercam să ignor impulsul de a-l suna, pe care-l aveam la fiecare două ore. Cred că acum se făceau cele două ore… Oare avea şi el aceleaşi probleme ca şi mine? Eu nu-l mai căutasem, aşa e, dar nici el nu o făcuse. Uff, mă întristasem fără să-mi dau seama.

– Ăăă… Ed… Edward? se bâlbăia Mike. Ce naiba, se comporta de parcă aş fi vorbit despre o fantomă.

– Da, Edward! Tipul acela înalt, cu ochelari, cu părul negru şi des… ştii, dacă nu mă înşel e acelaşi cu prietenul din copilărie cu care îţi petreceai majoritatea timpului jucându-vă cu maşinuţele, înhămând hamsteri ori aruncând cu broaşte în casele oamenilor?!

Ochii lui Mike trădău o oarecare panică, cred! Oh, Doamne, ce a fost cu ieşirea asta? Speram că nu mă crede nebună de legat.

– Ohh, dar sunteţi mai apropiaţi decât aş fi crezut… a reuşit Mike să articuleze, după ce a trecut cu bine peste şocul pe care i-l provocasem.

– Îmi cer scuze pentru ieşirea mea, nu ştiu ce-a fost asta, am încercat eu să mă scuz prosteşte.

– Hei, nu-i nimic, Bella! Eu eram cam distras. Edward, din câte ştiu eu e nerăbdător. De fapt, ştii, nerăbdător e puţin spus! Acum că mi-ai demostrat că îl ştii foarte bine, trebuie să-ţi spun că venirea de peste câteva zile a Tanyei l-a… energizat, dacă pot să zic aşa. Nu ar sta nici două secunde într-un loc. Se plimbă ca bezmeticul prin oraş, cu căştile pe urechi şi muzica dată la maxim. Chiar azi m-am găsit cu el, dar n-a vrut să vină cu mine.

– Ahaaa, e tot ce-am putut să îngân, cu mintea plecată pe câmpii. Deci e aşa de nerăbdător încât nu suportă compania altcuiva. Cred că-l înţelegeam, într-un fel sau cel puţin părea o chestie plauzibilă. Tot atunci m-am hotărât să-i trimit un mesaj în această seară, când aveam să ajung acasă.

***

Pe seară am rămas numai eu cu Alice, Mike, Nicole şi Angel. Ben şi Karen urmau să plece mâine într-o excursie şi încă nu apucase niciunul să-şi facă bagajul. Nicole şi Angel au dispărut un sfert de oră şi s-au întors cu un rucsac burduşit cu o sticlă de vin, una de bere şi multe pungi cu chipsuri. Se anunţa un soi de petrecere în aer liber, ceea ce mi se părea ciudat. Eu nu mai băusem alcool decât cu Edward. Mi se părea ciudat că el nu era prin preajmă. Am decis încă de la început că nu o să le amestec, aşa că eu m-am servit numai cu vin. Alice nu a vrut să asculte de mine, argumentând că chipsurile fără bere nu sunt chipsuri. Băieţii au fost mai harnici, trebuie să recunosc. Noi, fetele, nu cred că am băut mai mult de trei guri de fiecare.

În timp ce atmosfera se destindea, am putut să observ privirile lui Nicole mai bine ce se îndreptau către Mike. Acum realizam de ce era aşa debusolată când acelaşi Mike Newton s-a aşezat lângă mine pe bancă. Cred că îmi era cam milă de ea, dacă se simţea atrasă de el în vreun fel. O simpatizam cu adevărat şi nu voiam să dezvolte vreo gelozie ciudată şi să ajungă să nu mă suporte fără vreun motiv.

Când am vrut să plec de lângă el, m-a tras înapoi şi m-a întrebat galeş:

– Unde pleci? Se pare că puţin alcool îi dădeau şi lui puţin curaj.

– Vreau să-mi dezmorţesc picioarele, crezi să este ok să fac asta? am răspuns pe un ton ironic. Nu era cazul să se poarte cu mine de parcă eram proprietatea lui!

– Ah, da, scuze, încerca el să o dreagă, pricepând că a cam sărit calul.

– Angel, faci doi paşi cu mine? m-am adresat celui care stătea în picioare lângă Nicole, care se aşezase pe rucsacul gol, spunând că-i place să stea pe jos. Nicole, tu poţi sta în locul meu, eu am amorţit de tot.

– Nu, mulţumesc, stau bine aici, m-a refuzat ea cu un zâmbet amar pe faţă. Apoi zâmbetul se transformă într-unul sincer, din toată inima. În Germania n-am putut face asta, să stau pe jos, chiar dacă era o bancă fix în faţa mea!

I-am întors zâmbetul şi am pornit alături de Angel. Fata asta era puţin ciudată.

– O cunoşti bine pe Nicole? am deschis eu subiectul.

– Nu foarte bine, o ştiu de mai puţin de o săptămână…

– Aha, am îngânat eu.

Ce-i drept, nu asta voiam să întreb. Mi-am dres vocea puţin şi am adăugat:

– Mi se pare dulce şi inocentă şi sper să nu mă înşel. Dar… mi se pare mie sau ochii ei de îndreaptă spre Mike cam des?

– Hmm… Ai observat şi tu? chicoti Angel.

Aha! Deci nu eram eu paranoică! Mi se luase o piatră de pe inimă.

– Da, continuă el, de vreo două zile mă sună să mă întrebe când mai ies cu el, că i-ar face şi ei plăcere să ne însoţească. Şi azi – ta-dam – s-a întâmplat minunea! făcu el un gest grandios spre bancă.

Ok, acum mă simţeam puţin cam prost. Cred că săraca fată mi-ar fi sucit gâtul ca la puii de găină, fără ca măcar să se mai gândească la consecinţe. Băbălăul de Mike se ţinuse după mine ca un căţeluş după stăpân. Eram furioasă pe el!

– Oare el e conştient de asta? am întrebat eu gânditoare.

– Cred că da, a răspuns sincer Angel, da’ nu cred că pasă prea mult. Nu vezi că atunci când eşti prin preajmă gravitează în jurul tău?

– Off, e tot ce am mai putut spune. Cam avea dreptate. Dar eu nu vedeam nimic în el, decât un amic… care îmi mai gâdilă orgoliul din când în când. Oare eram prea egoistă?! Speram să nu o rănească pe Nicole, cred că asta era tot ce voiam de fapt de la el – să nu devin vinovată indirect de vreo inimă frântă.

Când ne-am terminat „plimbarea” ceilalţi erau deja cam adormiţi. Dintr-o dată am văzut-o pe Alice sărind la doi metri în sus, exclamând:

– Voi ştiţi cât e ceasul?!

Ăăă… oare cât era? Bună întrebare. Dar – upss! – era mai târziu decât credeam. Nicole ne-a propus să rămânem la ea, fiind singură acasă, dar am refuzat politicoase. Eu şi cu Alice trebuia să plecăm acasă şi asta de urgenţă! Nu era vorba că aveam oră de intrat acasă sau ceva de genul ăsta, dar eram într-un fel presate de mijloacele de transport în comun – după o anumită oră numai taxiurile circulau – şi sincer, nu aveam de gând să dau o mică avere pentru a ajunge în celălalt capăt al oraşului.

Mike aproape adormise pe bancă, iar Angel insista să ne conducă până în staţie. Ei au hotărât că era o noapte prea frumoasă şi urmau să privească… stelele, probabil. Din câte mi-am putut da eu seama Nicole voia să petreacă cât mai mult timp cu Mike, iar Angel încerca să o protejeze cum putea, cel puţin stând cu ochii pe ei. Mi se părea o situaţie destul de încurcată, dar am preferat să nu-mi bat capul. Fiecare cu piticii lui, nu-i aşa?

– Nu Angel, ne descurcăm şi singure, stai liniştit! Hei, eram fete mari, nu-i aşa?!

– Insist! Măcar până la colţ?

Asta cred că era ultima ofertă aşa că am acceptat şi eu şi Alice, care după criza iniţial în ceea ce priveşte ora târzie, a început să se amuze din orice chestie pe care o vedea sau şi-o închipuia. Cred că cele trei guriţe de vin şi două de bere, în cazul ei, îşi spuneau cuvântul.

Când am ajuns la vestitul colţ, până unde trebuia Angel să ne ducă nu mi-a venit să cred ochilor. Ori începeam să am vedenii ori…

– Jasper, salut!

– Salutare! Singur cu două fete frumoase? Bună seara!

Abia atunci mi-am dat seama că Alice se oprise din chicoteli, dar se pare că tocmai urma o avalanşă de râsete în toată regula!

– Bună! am reuşit eu să spun în timp ce o înghionteam pe Alice.

– Ha-ha! Bunăăă! o aud şi pe Alice.

Acum aşteptam reacţia lui Jasper – o sprânceană ridicată, o încruntare, ceva – dar el a zâmbit spre Alice, de parcă îi înţelegea limbajul.

– Încotro vă îndreptaţi? a întrebat acelaşi Jasper.

– Noi spre staţie, am răspuns eu înainte. El – arătând spre Angel – trebuie să se întoarcă.

– Vă deranjează dacă merg cu voi? Eu stau în drum şi…

Cred că în momentul ăsta lui Angel i s-a luat o piatră de pe inimă.

– Nuuu! Deloc! a răspuns încântată Alice.

Ne-am luat la revedere de la Angel, nu înainte de a-l ruga să aibă grijă de ceilalţi doi, care la ora asta nu cred că erau prea treji.

– Nu cred că am făcut cunoştintă aşa cum trebuie. Eu sunt Jasper, s-a prezentat el.

– Eu sunt Isabella, adică prefer Bella şi ea este Alice.

– Da, eu sunt Alice, chicoti ea ca un copilaş de grădiniţă. Şi nu sunt mereu aşa, să ştii. Adică pot fi şi serioasă… Dar după vin şi puţină bere… Uff!

Adevărul este că în situaţii de genul ăsta Alice era tare drăgălaşă. Nu-i de mirare că Jasper se uita la ea cu drag. Am ajuns în staţie mai repede decât mă aşteptam. Am avut subiecte lejere de discuţie pe drum gen liceul la care învăţăm, cât de cald e afară şi cât de fain ar fi să existe transport în comun şi noaptea, mai ales vara, toate astea printre chicotelile lui Alice. Jasper devenise puţin… agitat când am ajuns în staţie. Existau două posibiltăţi: ori trebuia să ajungă urgent acasă ori…

– Alice, te deranjează dacă-mi dai numărul tău de telefon?

Ori asta! acum mă amuzam eu şi nu Alice.

– Pentru? a fost singurul cuvânt pe care l-a scos Alice, care deja devenea serioasă, probabil chiar speriată. Nu cred că se aştepta la asta.

– Pentru că vreau să te mai văd, veni răspunsul prompt a lui Jasper, şi atunci când eşti serioasă, dar să ştii că nu mă deranjează deloc atunci când chicoteşti.

– Ăăă… Alice rămăsese fără cuvinte. Ok! şi i-am văzut pe chip un zâmbet triumfător.

***

În drum spre casă, căci ne venise „naveta spaţială” Alice avea iar zâmbetul acela cât Pluto pe chip.

– Ha! exclamă ea, nici măcar nu a trebuit să-mi bat capul… nu-mi venea nicio idee plauzibilă pentru care să-i cer numărul de telefon.

I-am făcut cu ochiul încurajator. Da, era clar. Alice a mea era îndrăgostită.

***

Edward, îmi e dor de tine. Aş vrea să te văd, când o să ai timp. Te pup, Bella.

Mesaj trimis.