Capitolul 11

Bella

Uff! Foarte cald zilele ăstea, iar apoi, înspre seară se lasă chiar rece. Nici nu mai am idee cum să mă îmbrac. Mereu trebuie să fiu sigură că am câte un pulover sau o jachetă după mine.

Este sfârşitul lui mai şi – surpriză-surpriză – mai e atât de puţin şi vine vacanţa! Ce-i drept, abia o aştept şi parcă deja mă port de parcă ar fi sosit.

Cred că ar fi interesant să trec în revistă ultimele evenimente petrecute şi am să încep cu partea mai puţin neplăcută – şi anume Alice. Nu, Alice nu mi-a greşit cu nimic. De fapt, nu Alice e problema, ci starea lui Alice. Nu ştiu ce are de la o vreme, pare tare abătută şi din câte am înţeles motivul este chiar pueril… S-ar părea că un tip din alt oraş pentru care începea să aibă sentimente nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor. E ciudat… Nu sunt în măsură să dau sfaturi despre viaţa sentimentală, eu fiind un mare zero din acest punct de vedere, dar sper din tot sufletul să treacă rapid peste. Până la urmă, tipul nici nu cred că merită osteneala.

Îmi pare bine că măcar în preajma oameniilor pare să se simtă mai bine, mai ales dacă este vorba despre Eric, prietenul lui Mike.

Acum vreo săptămână când o sunam să văd ce mai face – care era mai mult un control în toată regula –  mi-a răspuns neaşteptat de bucuroasă. Se pare că un nou prieten – cu care se văzuse de câteva ori şi despre care mie nu-mi povestise nimic – o invitase la plimbare „de grup” şi chiar acum urma să mă sune să mă invite şi pe mine. Am acceptat, mai mult de curiozitate. Trebuia să ştiu cine este acest nou prieten! Şi mai ales de ce mi-a ascuns apariţia lui în peisaj.

Într-o oră ne-am întâlnit, urmând să purdecem împreună spre locul de întâlnire şi pe drum aveam timp să discutăm nestingherite. Am aflat, astfel, că resprectivul este prieten cu a ei colegă de bancă şi aşa s-au găsit prima dată. Apoi au vorbit prin mesaje şi din vorbă în vorbă au ajuns să iasă la scurte plimbări. Acum urma să-i cunoască şi o parte din prieteni, dar mi-a specificat clar că n-are nicio intenţie să se implice emoţional, ci doar are nevoie de o prezenţă masculină – un soi de bun prieten, aşa cum îl am eu pe Edward. Hmm, da, cu asta mi-a închis gura! Eu, care-mi pregătisem un întreg discurs despre „nu-l lăsa să profite de pe urma slăbiciunii tale”…

Demetri, căci aşa-l chema pe băiatul despre care mi-a povestit Alice era înalt – poate chiar aproape de înălţimea lui Edward, dar n-am de unde să fiu sigură, ţinând cont de problemele mele cu aprecierea lungimilor ori a distanţelor – şi era pasionat de parkour sau mai pe scurt PK (care cred că-i devenise poreclă, între timp). Aşa am aflat eu că PK-ul este un soi de sport ciudat şi periculos, care implică nişte sărituri ca de maimuţă de la înălţime înfricoşătoare şi chiar periculoase de-adevăratelea. Atât timp cât nu-şi rupeau mâini şi picioare aveau parte de toată admiraţia mea, pentru că eu sunt sigură că nici în 100 de ani n-aş fi în stare să sar ca ei nici măcar o singură dată şi să nu mă învineţesc toată. Ah, am menţionat vreodată că fără să vreau colecţionez vânătăi? Şi spun fără să vreau pentru că, ei bine, nici măcar nu-mi dau seama când mi le fac pe toate. În sensul ăsta o moştenesc pe mama, am o piele foarte sensibilă şi mă învineţesc mult prea uşor.

În fine, întrevederea cu Demetri şi cu prietenii lui nu a fost cine ştie ce. N-am reţinut prea multe nume, doar feţe. Ştiu că am vorbit puţin şi de obicei doar când eram întrebată. Am încercat pe cât posibilul să nu par prea plictisită pentru că Alice părea să se simtă bine. Nu voiam în niciun caz să-i stric dispoziţia.

Când am ajuns acasă şi am aterizat într-un final la calculator, am observat deloc încântată că voioşia lui Alice expirase deja. Era iar într-un butoi plin cu melancolie şi nu aveam nicio idee strălucită care să fiu sigură că o va înveseli.

Mi-am amintit de un site de socializare cu o grafică drăguţă despre care-mi spusese Edward. Intrasem acolo şi-mi făcusem şi eu un cont şi chiar am mai intrat din când în când să schimb nişte cuvinte cu oameni ce păreau, în mare parte, a fi prietenoşi.

Alice n-a sărit în sus de bucurie, nici nu mă aşteptam la asta, da’ în schimb părea să-şi fi găsit o ocupaţie. Site-ul mai dispunea şi de o secţiune cu tot felul de teste haioase şi la fiecare câteva minute îmi mai arăta câte un rezultat pe care-l disecam împreună.

Cu ocazia aceasta, am văzut că aveam nişte mesaje de la un anumit Jacob, cu care mai vorbisem câte puţin, în ultimul timp. I-am răspuns şi apoi m-am îngrozit uitându-mă la ceas. Era destul de târziu şi nici măcar nu era weekend. Am început să mă crizez şi să o iau la rost pe Alice. Mi-am făcut patul în doi timpi şi trei mişcări şi am trimis-o şi pe ea la culcare. Din fericire s-a conformat fără alte comenterii semn că era şi ea epuizată.

Cu Edward mă vedeam în continuare şi la fel de des, eram prieteni la cataramă, cum s-ar spune. Îl vedeam tot mai bucuros şi ştiam sigur că nu-i din cauza soarelui al cărui fan nu este… Urma venirea Tanyei şi se vedea pe chipul lui plin de speranţă. Nu am întrebat când vine exact, da’ ştiam că va veni prin preajma zilei lui de naştere. Ah, da… Edward urma să devină major şi m-a pus să promit solemn că nu-i voi cumpăra nimic, pentru că în caz contrar nu se va vedea cu mine în ziua respectivă. Ok, cu strângere de inimă am acceptat târgul, dar numai eu ştiu cât de tentată am fost să-i cumpăr o chestie cât de mică şi simbolică să-şi amintească de mine. Şi când spun „să-şi amintească de mine” nu vorbesc de pe pereţi… aveam un soi de presimţire. De fapt, eram aproape sigură că venirea Tanyei ne va rări foarte mult din ieşiri. Speram să-l văd măcar o dată pe săptămână… Deah, i-am expus şi lui temerile mele, dar într-un mod ciudat – specific Bella – şi anume i-am spus că voi înţelege perfect dacă nu o să mai aibă timp ori chef de întâlnirile cu mine, atunci când Tanya va sosi, ţinând cont că timpul lor este limitat. Trei luni pe an mi se par puţine şi chiar voiam ca Edward să profite din plin de perioada asta. El m-a ascultat atent şi apoi mi-a spus că e surprins că mă gândesc la aşa ceva şi nu crede că va putea să renunţe la întâlnirile cu mine. Ehh, chestia asta m-a mai liniştit puţin. Era mare lucru că şi-a exprimat ataşamentul faţă de mine şi eu m-am surprins zâmbind prosteşte.

Ihh… abia aştept vacanţa!

Edward

Mai sunt doar câteva zile şi vara îşi intră bine în drepturi. Iar pe mine asta mă bucură nespus, dar în acelaşi timp mă şi indispune extraordinar.

Mă bucură pentru că mai sunt doar câteva zile până la venirea ei… plus că anul ăsta fac minunata vârstă de 18 ani. N-am de gând să produc prea mult tărăboi cu evenimentu’ ăsta… doar invit câţiva prieteni la mine acasă la un pahar… în fine, de fapt, multe pahare de vin. Ştiu că o să am iarăşi discuţii cu Tanya despre cât de mult beau eu, dar o să încerc s-o conving că o singură dată în viaţă am majoratul.

A, şi le-am mai spus tuturor că nu vreau niciun cadou!

Până una-alta, trebuie terminată şi şcoala. Nu-mi fac în niciun caz probleme că nu trec anul, dar ar cam trebui să mă străduiesc măcar acum e ultima sută de metri să mai măresc un pic media, care arată cam… jignitor. Ce-i drept anul ăsta am cam exagerat cu chiulitul (din nou, promit că la anu’ numai fac!), iar pentru problema asta singura care mă poate ajuta e mama. O să urmeze o morală pe care aproape o ştiu pe de rost, dar pot face sacrificiul ăsta pentru un 10 la purtare…

…măcar la purtare!

În fine, eu am fost băiat cuminte! Şi nu glumesc! Nu există niciun profesor care să aibă vreo obiecţie în ceea ce priveşte comportamentul meu. În schimb au votat în unanimitate că ar vrea să trec mai des pe la ore. Aşa că juma’ de lună cât mai este… pot face sacrificiul ăsta!

Încă o mare problemă în perioada asta e statul de vorbă cu Tanya. Uneori nici nu-mi vine să cred că-i adevărat! E pur şi simplu disperată că nu are ea cea mai mare medie din clasă! Orice sutime pe care ea consideră că ar fi meritat-o în plus la vreun test e motiv de depresie. Fiecare notă de 9 de-a ei înseamnă pentru mine câteva ore de „hai gata, potoleşte-te”. E abia al doilea an de liceu iar ea îmi ţine mie teorie despre cum o să conteze fiecare notă în parte la uimitoarea ei medie de admitere la facultate. Eu trec în ultimul an şi chiar nu mă interesează aspectul ăsta în condiţiile în care eu nu prea ştiu ce fac poimâine, darămite peste 12 luni de zile!

Nu am reuşit în schimb să o conving pe Tanya să nu-mi cumpere niciun cadou de ziua mea. Am purtat discuţii interminabile în care i-am tot spus că nimic nu mă poate mulţumi mai mult decât faptul că vine ea şi ne vom petrece atât de mult timp împreună. Nici excursia pe care ne-am programat-o să o facem la munte, nici vizitarea tuturor muzeelor din oraş, cele 2-3 grătare pe plaja de pe celălalt mal al Dunării, fotografierea unor case vechi şi nici numai ştiu câte planuri aveam, puse la un loc, nu au constituit un cadou suficient după părerea ei. Avea ea fixaţia asta să-mi lase ceva fizic… palpabil. La un moment dat a acceptat, dar mi-am dat seama imediat că a făcut-o doar ca să încheiem subiectul, aşa că nu am mai adus tema în discuţie.

Cât despre Bella, totul e aproximativ la fel. Ba cred că ne vedem chiar mai des şi stăm la taclale. Nu de puţine ori am neglijat alte invitaţii doar ca să stau de vorbă cu ea. Chestia asta chiar dă rezultate… mă face să mă simt mai bine! Niciunul din vechii mei prieteni nu are capacitatea ei de a mă asculta. Nu ştiu cum de nu se plictiseşte de mine şi interminabilele mele discuţii şi planuri depre ce-o să fac eu vara asta. Probabil că am cam gafat şi am omis să o introduc şi pe ea în planurile mele pentru că mi-a spus de un soi de frică a ei că nu ne vom mai vedea la vară. M-am înfuriat un pic iniţial. Dacă ea crede despre mine că nu aş mai vrea să o văd înseamnă că nu mă cunoaşte absolut deloc! Am trecut repede peste argumentele ei de genu „aveţi aşa puţin timp de stat împreună, n-ai să ai timp de mine” şi am încheiat discuţia.

Tind să cred că va fi cea mai reuşită vară. Va fi prima pe care o petrec cu Tanya şi prima în care am un prieten adevărat cu care pot vorbi orice!