Capitolul 08

Bella

Ce zi faină! Suntem aproape de jumătatea primăverii, cum ar putea fi altfel? Am vorbit cu Edward să ieşim la plimbare. Să colindăm de nebuni.

Aşa că am făcut repede un duş, m-am îmbrăcat şi am ieşit pe uşă.

Când ne-am întâlnit, Edward părea la fel de bine dispus ca şi mine. Eh, vremea asta frumoasă  se pare că are efect benefic aspra tuturor şi chestia asta nu putea decât să mă bucure.

– Deci, ce facem azi? l-am întrebat.

– Ce-ai spune de nişte agude? mi-a zâmbit el complice.

– Agude? De unde? Ce-i drept eram cam confuză. Unde să găsim noi dude în centru oraşului. Doar n-o vrea să ne căţărăm prin copaci. Căţăratul nu era pentru mine. Mă împiedic de propriile mele picioare uneori, pe plan orizonal; n-aş vrea să ştiu cum ar arăta chestia asta pe verticală.

– Haide, ştiu eu un loc.

„Locul”, cum îi spunea el, era undeva în partea mai puţin populată a falezei, spre port. Şi era plin de copăcei doldora de dude numai bune de mâncat. Mă simţeam ca un copilaş care se bucură că fură vişine din copacul unui vecin ursuz.

După ce ne-am pus burţile la cale şi ne-am pătat mâinile de la dudele negre, am decis că avem nevoie de un pic de relaxare.

– Mergem să stăm pe o bancă?

– Neah, a spus el, hai să stăm aici.

Aici? Unde aici? Eram între doi copăcei. Nicio bancă între.

– Ăăă…

– Haide, o să te aşezi pe rucsacul meu, ca să nu te murdăreşti.

– Ok, am spus fără să gândesc prea mult. Avea logică. După nişte dude unde e locul potrivit să faci siesta, dacă nu direct pe iarbă?! Da’ tu? Tu pe ce stai?

Dar el deja se aşezase în fund direct pe iarbă. Se pare că-i păsa mai mult de hainele mele, decât de ale lui. A aşezat rucsacul jos, după ce şi-a scos pachetul de ţigări ca să nu i-l turtesc, desigur, şi apoi mi-a făcut semn să mă aşez.

Mă simţeam bine, nu mai făcusem cu nimeni chestii de genul ăsta. Era o zi perfectă! Am râs şi-am stat la poveşti.

La un moment dat, cred că el cam înţepenise în poziţia în care stătea pentru că a spus că ar vrea să se întindă. Deja nu mi mai părea nimic bizar. Aşa că i-am spus că poate să-şi sprijine capul de mine.

Şi uite aşa, cine ar fi crezut(?!), Edward a ajuns cu capul în poala mea. Ei bine, exista însă o problemă. Nu ştiam ce să fac cu mâinile. Tot aveam tendinţa de a-i umbla prin păr, dar probabil ăsta ar fi fost un gest prea intim, nu-i aşa? După câteva secunde, am decis că ar fi mai ok doar să-mi… hai să spunem „odihnesc” mâinile pe pieptul lui. Şi aproape în mod inconştient am început să mă joc cu pandantivele pe care le purta la gât.

De parcă mi-ar fi ştiut gândurile, îl aud spunându-mi:

– Poţi să te joci în părul meu, dacă vrei.

– Ar fi ok?

– Da, ar fi chiar o plăcere. Sper numai să nu adorm! a spus râzând.

Am râs şi eu şi-am început să-mi plimb degetele prin părului lui. Îl atingeam şi chestia asta mă făcea parcă să-mi doresc mai mult. Pentru o fracţiune de secundă mi-a revenit gândul acela din bar, gând pe care l-am pus pe seama alcoolului. „Ce-ar fi dacă m-aş apleca şi l-aş săruta?” Probabil s-ar ridica şi ar lua-o la fugă, mi-a răspuns o voce realistă. Am scuturat repede din cap să alung gândurile dubioase. Cred că dudele ălea sunt de vină.

Simţeam că-mi amorţesc picioarele, da’ aş fi stat acolo pentru tot restul vieţii, discutând liniştiţi despre vacanţa pe care o aşteptam amândoi, cea de vară, despre şcoală şi cum ne plictisim noi la unele ore, despre profii de treabă şi despre cei cărora nu le ajungi cu arătătorul la nas.

– Cred că mi-au amorţit picioarele, am spus când deja nu le mai simţeam.

S-a ridicat în fund imediat şi s-a întors spre mine:

– Vai, scuză-mă, nu mi-am dat seama. De ce nu mi-ai spus mai înainte?

– Nu-i mai lucru, nu-s amorţite chiar aşa tare, am minţit eu, uitându-mă în jos. Nah, doar nu eram să-i spun că nu voiam să mă mai ridic de-acolo vreodată.

După ce picioarele mele au revenit la viaţă ne-am ridicat şi am mai colindat oraşul pentru o bună bucată de timp. Ne-am despărţit abia când s-a întunecat. Sincer, nici nu-mi dau seama cum trece timpul când sunt cu el. Dacă mi-ar pune cineva întrebarea aia supidă care sună cam aşa „care-s cele trei lucruri pe care le-ai lua cu tine pe o insulă?” cu siguranţă compania lui Edward s-ar afla în fruntea clasamentului. Cu el aş fi sigură că nu m-aş plictisi.

Mă aşteptam ca la un moment dat să deschidă subiectul „Tanya”. Am tot felul de bănuieli legate de fata aceasta despre care nu ştiu nimic şi nici n-am văzut-o vreodată. Probabil e o fostă prietenă de-a lui. Sau o amică foarte bună. Eram sigură că nu era una din surorile lui – le ştiam numele. Măcar de atât eram sigură. Nu cred că era iubita lui. Adică… se vede deja cu mine destul de des, când o mai avea timp şi de ea?! Mai ales că nu se ferea de nimeni când ieşeam prin oraş şi deja îi ştiam câţiva dintre prieteni.

Eu n-am îndrăznit să întreb nimic. Prefer să fiu măcinată de curiozitate, decât să dau cu bâta în baltă. Pentru că exact asta aş face. Am presentimentul că acest subiect este destul de delicat pentru el. Şi o să aştept. O să aştept până o să vrea el să-mi povestească despre ea.

Edward

Abia ce m-am întâlnit cu Bella. Am ajuns la partea cu „Ce facem azi?”… şi mi-a venit brusc o idee: în plimbarea pe care o făcusem cu numai două zile în urmă cu Mike pe faleză, am observat vreo doi-trei pomişori plini de agude. Bineînţeles era sub demnitatea lui să meargă să halim câteva. Noi nu suntem „plozi”! L-am înjurat eu bine printre dinţi, dar pofta nu mi-a trecut.

Aşa că i-am propus Bellei să mergem într-acolo, mai ales că nu era departe. Iar dacă mai aşteptam câteva zile, riscam să numai găsesc. Iniţial s-a uitat la mine de parcă-i propusesem să ne aruncăm în Dunăre… „Linişteşte-te Bella, nu trebuie să te caţeri în niciun pom!”. Nu de alta, dar nici eu nu sunt deloc bun la asta.

A fost de-acord. Un lucru bun pentru pofa mea! Aşa că ne-am îndreptat către zona cu pricina. Şi spre marea mea bucurie copăceii încă erau doldora!!! Healeam şi dintr-o parte şi dintr-alta fără să mă uit că mă murdărisem ca naiba pe mâini. În cele din urmă ne-am săturat… iar partea cu stersul pe mâini cu şerveţele nazale n-a prea dar rezultate. Ziceai că abia am venit de la cules un hectar de nuci verzi. Dar cu siguranţă a meritat!

– Hai să stăm jos! Să mi se aşeze şi mie un pic fructa în stomac… chiar mă dureau un pic picioarele.

Mi-a spus să mergem la o bancă…

– Nu Bella, hai să stăm aici.

Iar faţa aia…

M-am pus turceşte pe iarbă, mi-am scos ţigările şi i-am dat rucsacul meu să şadă pe el. Chiar n-am nicio problemă cu aşezatul oriunde, atât timp cât am blugi pe mine. Nu-i suport când sunt abia spălaţi, pentru mine materialul ăsta a fost inventat să fie jegos. Aşa-i stă bine. Blugul curat arată ca dracu’!

Ne-am aşternut la taclale… ce-a mai făcut fiecare. Da, aşa-i, ultima oară ne întâlnisem tocmai cu trei zile în urmă, erau muulte de povestit! În fine, îmi face plăcere să tăclărim pe orice subiect, fie că l-am mai abordat, fie că nu.

Partea proastă la mine e că port un număr… aproape exagerat de mare la picior, aşa că în poziţia aleasă de mine picioarele mi-au amorţit foarte repede. Am ezitat câteva momente, dar până la urmă am spus că n-am nimic de pierdut şi am întrebat-o pe Bella dacă mă pot întinde. Eventual să-mi pun capul în poala ei. Şi numai bine că n-a avut nimic împotrivă. Mai nasol a fost că n-am realizat că în felul ăsta îi vor amorţi şi ei picioarele şi m-am simţit un pic prost când mi-a atras atenţia şi m-a rugat să mă ridic.

În cele din urmă ne-am hotărât să ne îndreptăm spre case. Era destul de devreme, dar ne făcusem obiceiul să traversăm tot oraşul pe jos până în punctul în care trebuia să ne despărţim. Locuim în zone diferite. Ne-am luat la revedere fără vreo promisiune de „pe curând”… pentru că ştiam amândoi că aşa va fi. Nu era nevoie de nicio promisiune din partea niciunuia.

Şi am pornit în cea mai mare viteză spre casă. Tanya e posomorâtă rău de câteva zile. Pe lângă problemele pe care le are cu şcoala, acum tatăl ei riscă să-şi piardă locul de muncă. A fost foarte abătută în fiecare seară şi nu mi-a mers prea bine partea cu încurajatul. E atât de aiurea că nu o pot ajuta în mod direct cu absolut nimic! Neputinţa asta mă calcă pe nervi!!!

Mi-a părut foarte bine când mi-a spus că trebuie să plece de la calculator, deşi era încă devreme. Mi-am dar seama că se duce undeva şi aşa era. Era ziua unei colege şi o invitase în oraş la o pizza. Mi-a părut nespus de bine că mai iese la aer, chiar nu o mai auzisem de mult povestind de vreo ieşire cu colegele. Statul ăsta cu capul în cărţi non-stop afectează rău simţul social al unora.

Aşa că în seara asta mă culc devreme, bucuros că Tanya mai iese din ale ei şi mai uită de probleme. Mâine am s-o descos bine să aflu cum a decurs totul…