Capitolul 06

Bella

Edward e un fel de sac cu surpize mergător. Îmi place foarte mult să vorbesc cu el. Uneori am impresia că ţine vreo enciclopedie prin buzunar. Îi place să citească, este pasionat de acvaristică, are un simţ al umorului extraordinar de dezvoltat şi e politicos. Am impresia că nici într-o mie de ani n-aş afla totul despre el. Uneori cade într-o stare apatică, soră cu melancolia, ce mă face să vreau să ştiu mai mult despre cauză. De ce? De ce este atât de vioi şi bine dispus şi uneori cade, pur şi simplu? Parcă i se rupe firul. Îmi dau seama că face eforturi considerabile ca eu să nu observ schimările de dispoziţie şi încerc pe cât posibilul să îi dau de înţeles că reuşeşte. Caut alte subiecte de conversaţie care sper că îi vor ţine mintea ocupată şi ceea ce-l macină să dispară. Nu-mi permit să-l întreb ce s-a întâmplat sau ce anume îl face să se simtă aşa, chiar dacă curiozitatea mă macină pe dinăuntru. Pur şi simplu nu vreau ca el să sufere, cu atât mai puţin din cauza mea sau a unor întrebări deplasate. Sunt sigură că atunci când va considera el, îmi va povesti şi despre acel lucru.

Ne-am făcut un soi de obicei din plimbarea pe faleză. Pare că are mulţi prieteni. Într-una din zile aveam impresia că l-a salutat jumătate din persoanele de pe faleză. Asta îmi ridică un semn de întrebare. De ce preferă să-şi petreacă timpul cu mine şi nu se distrează cu oamenii pe care-i cunoaşte de mai mult timp? Adică… am ajuns să ne vedem chiar şi de trei-patru ori pe săptămână.

Edward

Cred că am găsit o portiţă de scăpare. Timpul pare că trece ceva mai uşor când am cu cine vorbi. Chiar dacă stau la taclale cu Tanya seară de seară şi „dăm raportul” despre cele petrecute în cursul zilei, mă ajută foarte mult să am şi cu cine purta o discuţie faţă-în-faţă. Cu prietenii mei e cam dificil să fac asta. Aproape toţi privesc cu scepticism relaţia asta. La început mi-au spus-o. Probabil toţi credeau că nu va dura decât maxim câteva săptămâni. Nici chiar acum după jumătate de an nu vor să înţeleagă că putem face asta. Părerea lor că sunt tânăr şi e perioada în care trebuie să mă destrăbălez mă lasă rece. O iubesc pe Tanya. Ei nu pricep asta…

Aşa că întâlnirile cu Bella au devenit un soi de… obicei. Stăm foarte mult de vorbă şi chestia asta chiar îmi face bine! Uneori mai atingem subiecte care îmi amintesc de Tanya, iar asta mă intristează puţin. Totuşi încerc mereu să trec rapid peste. Mai ales când mă gandesc că în două-trei luni ea va veni. Toată vara voi sta cu ea şi vom încerca să realizăm cât mai multe din planurile propuse.

Bella

Azi ies iar cu Edward. E chiar interesant „obiceiul” ăsta al nostru. Suntem doi străini care ne petrecem timpul împreună. N-am idee de ce, da’ îmi inspiră multă încredere. După nelipsita plimbare, pe care o ador, am aterizat în criptă. A devenit un fel de locuşor al nostru. Mai mult al lui, ce-i drept, dar… şi al meu.

De data asta nu m-a mai întrebat ce doresc să beau ci pur şi simplu a dispărut la bar. S-a întors victorios, cred că aia era expresia de pe faţa lui, cu două pahare cu un lichid incolor. Apă nu avea cum să fie, nu-i aşa? Îmi pune un pahar în faţă şi pe al lui încă îl ţinea în mână. S-a aşezat pe scaunul din faţa mea şi mă îndemna cu privirea. Eu, puţin buimacă, întreb:

– Ce-i asta?

Vizibil amuzat, dar încercând să păstreze totuşi aparenţele îmi spune:

– E vodkă.

Sunt sigură că dacă mai spunea un cuvânt în plus izbucnea într-un hohot de râs zgomotos. Nici nu vreau să ştiu ce expresie aveam eu…

– Ăăă… dar eu… Ştii… nu cred că pot bea aşa ceva. Adică nici nu ştiu dacă îmi place. Dacă mă ameţesc?

Am spus toate ăstea mai mult bâlbâindu-mă. El avea un zâmbet drăguţ pe chip şi a încercat să mă liniştească din agitaţia care mă cuprinse numai din cauza unui pahar cu vodkă. Pff… perfect!

– Bella, nu-i nicio problemă dacă nu poţi bea. Gustă şi atât. Dacă nu-ţi place nu te obligă nimeni să bei, da’ te asigur că de la o guriţă nu păţeşti nimic.

– Ok, am mormăit şi am dat noroc întâi, iar mai apoi am dus paharul la gură, cu încetinitorul.

Am luat o guriţă şi am simţit cum lişte limbi de foc îmi inundă gâtul. Era o senzaţie ciudată, oarecum plăcută. Am zâmbit tâmp.

– Eii? Ce părere ai?

– Trebuie să spun că mă aşteptam la ceva mai rău. Are gust de lămâie sau mi se pare mie?

– Da, lămâie… E preferatul meu.

Încet-încet am început să mă obişnuiesc cu focul. Parcă nu mă mai ardea aşa tare. Şi în timp ce paharul se golea, mintea mea devenea din ce în ce mai plină de tot felul de gânduri. Gânduri ciudate. Edward mă atrăgea. Era aşa de clar acum… Încercam să alung gândul ăsta, dar se întorcea mai mereu în capul meu. Mă suprindeam zâmbind prosteşte. Cred că chestia asta mi s-a urcat la cap şi acum neuronii mei fac mişto de mine. Pân’ la urmă el nu a dat niciodată semne cum că m-ar plăcea, nu mai mult decât o simplă prietenă cu care-şi petrece timpul. Nu părea că ar vrea ceva mai mult de la mine. De ce aş strica eu asta? Şi totuşi… dacă l-aş săruta? Aveam o poftă nebună să-l sărut! Uoff… dar nu puteam să o fac. Aşa cum am mai spus nu sunt bună deloc în a face primul pas. Probabil mă tem extraordinar de ideea asta de a fi respinsă, aşa că am reuşit să-mi ţin în frâu dorinţele absurde.

După ce ne-am terminat licorile am ieşit la aer. Era un aer dulce, de primăvară. Am respirat adânc de câteva ori şi părea că acum gândeam mai limpede. Vraja din criptă nu avea niciun efect asupra mea cât timp eram în aer liber, în mijlocul oamenilor. Sau cel puţin, aşa voiam să cred!

În drum spre casă mi-am repetat constant în cap: Bella, tu nu te-ai îndrăgosit! E doar efectul băuturii…